Dorel Vișan slujește cu devotament și credință autentică de decenii arta teatrală și cinematografică românească. Ca actor de teatru și ca actor de film a reușit performanța de a avea o carieră de excepție și o reputație pe măsură. De la Moliere la Shakespeare, de la Marivaux la Buchner, Dorel Vișan a demonstrat un rafinat talent de comediant și virtuțile actoriei de înaltă clasă. Dintre rolurile jucate în teatru memorabile rămân: Woyzeck (Woyzeck, de G. Buchner, 1980), Tartuffe (Tartuffe de Moliere, 1981), Miroiu (Ultima oră de Mihail Sebastian, 1983), El (Într-un parc pe o bancă de Alexandru Ghelman, 1086), Domenico (Divorț în stil Italian de Eduardo de Filippo, 1991), Cetlicka (Transfer de personalitate de Dumitru Solomon, 1992), Maiorul Metcalf (Cursa de Șoareci de Ana Christie, 1992), Nae (Prostia e nemuritoare, după I. L Caragiale, 1992), Urgentino (Scene dintr-o execuție de Howard Barker, 1994), Iunius Brutus (Coriolan de W. Shakespeare, 1994), Falstaff (Falstaff, după W. Shakespeare, 1996), Unchiul Vanea (Unchiul Vanea de A. P. Cehov 1999). Dorel Vișan a marcat istoria filmului românesc în mod decisiv. Înainte de 1990 a jucat în filme precum O lacrimă de fată (regia Iosif Demian); Iacob (regia Mircea Daneliuc), iar după 1990 în Senatorul melcilor (Mircea Daneliuc), Balanță, Prea târziu (Lucian Pintilie), Undeva în est, Un bulgăre de humă (Nicolae Mărgineanu), Oglindă (Sergiu Nicolaescu), Cel mai iubit dintre pământeni, Turnul din Pissa, Magnatul, Ticăloșii, (Șerban Marinescu), Moromeții și Vulpe Vânător (Stere Gulea).

Gloria artistică a actorului clujean s-a reflectat în numeroase referințe critice apărute de-a lungul timpului în presă din țară și străinătate. Despre prestația lui Dorel Vișan în teatru, “România literară” de joi 10 iunie 1980 titra: premiera piesei ‘’Mobilă și durere’’ cu prezența lui Teodor Mazilu. În articolul Valorile morale ale satirei… Valentin Silvestru scria: ,,Pilonul reprezentației e actorul Dorel Vișan interpret matur de o inteligență vie, care căptușește bogat ironia, artist mlădios și sigur, știind să-i dea lui Sile, responsabil de coperativă și holtei cu principii, o figură de șmecher, optuz, dar pânditor, cu perfidii suburbane și clamoroase confesiuni. În revista ,,Teatrul’’ din 2 februarie 1988 se scria:…,,Dorel Vișan expune de la început masca sumbră și morocănoasă a neîmplinirii protagonistului. E ciudat cât de altul e chipul acestui actor când nu e susținut de zâmbetul mucalipt, ofensiv, plin de sine al comicului ! Posac, monoton, de asta dată, dar nou iarăși nou, el descoperă măștile dramei fără să le aprofundeze, într-un pariu cu sine însuși. Relaxate în sine, trăsăturile sale șochează, în amara lor așezare, dar drama reală, tensionată, nu le încheagă, nu le muncește. Un fel de amărăciune afișată, un fel de părăsire, prea moale, substitue frământarea geaologică a unui personaj cu frământare cehoviană, secătuit, sărăcit în punctul 0 al startului. Deposedat de ani de iluzii de forțe de speranțe rătăcit într-un hățis drastic, neiertător de determinări vide (Doina Modola). La rândul sau, ‘’Numberger Zeitung ‘’ (RFG), nota: ‘’Dorel Vișan îl înfățișează pe Franz Woyzeck, ca pe un biet nevolnic care se transformă în urma înjosirii sociale și a permanentei umiliri într-un individ distrus, a cărui răzbunare nu este numai reacția exacerbată a geloziei sale, ci totodată răzbunarea îndreptată împotriva societății jocul lui Vișan atinge miezul 18 dramei lui Buchner, îi conferă culoare și chip. El este protagonistul excepțional al montării.”

Puternice impresii au lăsat în conștiința cinefililor dar și a criticilor filmele în care a jucat Dorel Vișan. Despre rolul făcut în Iacob, în revista Familia din 1988 se consemna… ‘’Poate pentru prima dată într-un film ,,de Daniluc”, suntem însă martorii unui implicit omagiu la adresa actorului, întruchipat prin memorabilul act de creație, semnat Dorel Vișan. Un impresionant cumul de talent și instinct, de cunoștințe profesionale și de aptitudini, de vastă experiență pe scenă și ecran, ni se ,,restituie’’ așa cum arătăm mai înainte, într-un limbaj de o neașteptată și încăpățânată ,,zgârcenie’’, strălucitor însă prin profunzimea psihologică și educator prin adevărul personajului, prin adevărul Omului în general, la care actorul ajunge printr-un neobișnuit efort iluminat parcă, ,, în secret’’ în privire-ai ce sfidează neantul de ,,dulcea otravă’’ a izbînzii sale. (…) Ne impresionează și rămâne în conștiința spectatorilor însă, prin acel ,,regal’’ actoricesc din finalul filmului… în acele secunde ,,cât o viață‘’ interpretul reușește să ne dea măsura unui tulburător și durabil eseu cinematografic, despre viață și moarte, despre adevărul, și îndoielile, și puterea omului în fața acestora, și nu mai puțin important, despre minunatele virtuți și forța de seducție, ale artei autentice, aflate prin acest rol în imediata apropiere a inefabilului, pe podiumul marilor performanțe (Ion Parhon).

Semne de apreciere ale carierei cinematografice a lui Dorel Vișan au venit și din presă străină. Astfel în ,,Variety, New York (1988) se releva:…. Dorel Vișan în rolul principal este extraordinar, în special atunci când este singur (fără cuvinte în ultimele 20 de minute ale sale) … ,,iar în ‘’The New Times’’ din octombrie 1988 se menționa despre același rol:… ,,Iacob, bine jucat de Dorel Vișan nu este o figură eroică din cauza atmosferei lumii care-l înconjoară. El are momente frumoase de revenire la viață, se simte deprimat din motive întemeiate, este asuprit, umilit de sistem de la început până la sfârșit’’. De lauri a avut parte Dorel Vișan și în presa franceză, ,,Liberation’’ din 22 mai 1995 precizând, după prezentarea peliculei ,,Senatorul melcilor’’ la Cannes: … ,,Senatorul e genial interpretat de Dorel Vișan un voinic spătos care seamănă ciudat cu Charles Napier, actorul venerat a lui Ionathan Demme’’.