Pe cât de adânc privește omul în viață, pe atât de adânc privește și în suferință. Natura omului a fost pecetluită cu semnele păcatului. Calea ”în sus’’ poate fi găsită numai prin exemplul sfințeniei. Așa se mărește prețul vieții. Vrerile lui Dumnezeu sunt necunoscute și nimeni nu a putut și nu poate ocoli voia Domnului, așadar, să ne supunem sfintei lui voințe și numai sfintei lui slave suntem datori cu recunoștință pentru toate.
Suntem plămădiți din aluatul vise-lor – cum spunea bătrânul Will – și viața noastră puțină este înconjurată de somn. Când ducem o viață liniștită fără probleme prea mari, fără ambiții deșarte făcând numai ce-i apropiat nouă și cotidian pierdem sentimental pentru ceea ce-i absent; aproape că nu mai putem crede că în depărtarea timpului amintirea noastră mai reverberează și că anumite tonuri din trecut mai au ecou. ‘’Noi nu știm dacă înainte de noi au mai fost și alți oameni, nu ne-amintim decât amintirile de care suntem în stare. Fiecare civilizație e într-un fel și un examen ,,Ce cade, rămâne uitat și se ține minte, ce nu dispare …”(Adrian Păunescu, Adăugiri la noul testament).
Am citit undeva, cred, că la un mare poet, că sunt și amintiri adevărate: ‘’ …eu am umblat odată cu o amintire înmâini strângând-o atent să nu-mi scape, îmi alunecase odată și se rostogolise de-a dura pe jos. Am strâns-o frumos cu mâneca hainei – nu mi-a fost frică – amintirile mele sunt mingi, nu se sparg niciodată, numai că dacă îți scapă din mâini se pot rostogoli foarte departe și mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar să mă întind la marginea mea, să-mi las mâna din ce în ce mai lungă în jos să fugăresc amintirea. Îmi iau mai bine o alta și asta poate e falsă. Și eu am umblat deci odată cu o amintire și mă gândeam că într-o carte celebră, nu mai știu cine, umbla cu propriul său cap prin Infern, luminându-și drumul”… Cred că Marele Shakespeare nu degeaba a pus în mâna lui Hamlet o țeastă…în înțelepciunea budistă există anumite ființe care țin în mână o țeastă care se numește ‘’kapala”, în sanscrită ‘’ka’’ înseamnă fericire și ‘’pala’’ a ține, a păstra, ‘’A ȚINE FERICIREA’’. Noi ne ținem în mână propriile noastre fericiri și nefericiri. ‘’Noi când ne naștem plângem că intrăm / pe această mare scenă de bufoni ‘’(Regele Lear IV 6).
Nu-mi mai ”amintesc” cu exactitate dar cred că și eu am plâns amarnic cu multă vreme în urmă (25 iunie l937). Am pus în paranteză această dată să nu mă ‘’obișnuiesc’’cu ea. Pentru mulți pare curios și de neconceput, (din necunoaștere) dar eu deși sunt creștin, trăiesc după un system Tibetan. În înțelepciunea orientală VIAȚA se consideră până la 50 de ani, după această vârstă se numește ‘’anii pe care îi mai am de trăit” care pot să fie 2 sau 100, dar nu se mai numără, nu se ‘’conștientizează’’.
Legile care guvernează Cosmosul, guvernează și psihicul nostru, REGULA HOMEOSTATICĂ – pe care C.G. Jung a luat-o din biologie, homeostazia ,,este e modalitate prin care toate sistemele organice se mențin în stare de echilibru. Întreaga noastră planetă este un system homeostatic. Psihicul nostru ca sistem cu ‘’autoreglare’’ caută neîncetat să mențină un echilibru între tendințele contrare urmărind propria creștere și dezvoltare. Spunând mereu: ”am atâția și atâția ani”psihicul TE SETEAZĂ imediat. Încercați și n-o să vă pară rău, veți beneficia multă vreme de 50 de ani… Relația dintre conștient și inconștient este compensatorie… Viața noastră este EFEMERĂ dar visul nostru este etern, iar acțiunile noastre din decursul ei sunt deșarte, dacă o considerăm că existând în mod individual, iar nu ca parte din lunga călătorie a vieții. Odată cu trecerea vremii ‘’bătând‘’ aproape tot pământul, am ajuns la concluzia că pacea planetară se poate atinge numai prin ’’reconstrucția umanității’’, prin salvarea omului de la actualele tendințe degenerative rezultat al ‘’civilizației moderne”. Cuvântul ”pistis” înseamnă credință, dar și curaj, în acest sens din germene în cunoaștere și gândire ”credința’’ amenință să se stingă, spiritul cercetării moderne merge adesea până la ‘’curajul’’ prostiei, credința exagerată în mașină, poate fi un camuflaj pentru ‘’necredința’’ în gândirea lăuntrică creatoare, exagerând exteriorul, inevitabil‘’ se paralizează ‘’interiorul” și facultatea de concentrare a omului se diminuează… Toate nefericirile cu care ne confruntăm zilnic vin din încălcare a legilor pe care Dumnezeu le-a dat pen-tru armonia Universului, cu alte cuvinte din ignoranța privind propria noastră persoană. Din cauza acestei ignoranțe ducem un mod de viață greșit din toate punctele de vedere: ce mâncăm, ce bem, ce respirăm, cum gândim, cum ne comportăm și în înțelegerea noastră spirituală. Modul nostru de viață ar trebui să fie simplu și practic, așa cum a fost odată.
Eu am sosit din Infinitul Ocean al Universului într-o noapte de SÂNZIENE (drăgaicele), o noapte specială sub puterea Lunii, ‘’nimeni nu scapă de soartă, iar în viitor va pătimi ceea ce i-a hărăzit destinul, când l-a născut mama sa‘’. Luciditatea și rigoarea capabile să aducă destul succes în carieră, temperament sensual accentuat, despărțiri dureroare care dezvăluie o sensibilitate de nebănuit. Dacă acceptăm credința că totul este guvernat de cele două forțe antagoniste și complementare yin și yang care circulă în trupul nostru prin 12 “râuri’’, cum le numeau strămoșii noștri geții, acestea corespund și încărcăturilor atmosferice ale Pământului, influențate de cele l2 constelații care se rotesc în spațiu după ecliptica Pământului și corespund liniilor din palmă. Linia ce începe dintre degetele arătător și mijlociu (nu apare pe toate palmele) ce se curbează către baza inelarului numită și INELUL LUI VENUS, arată afecțiune profundă pentru alți oameni sau alte ființe. Posibile complicații în problemele sentimentale și în relațiile umane. Le-am avut pe toate.
Am deschis ochii cum se spune, într-un sătuc, TĂUȘENI nu departe de Cluj (35 km) cu oameni minunați, simpli și respectuoși, (sfatul bătrânilor) ,,bătrânii satului” care erau foarte ascultați, purtau plete care se răsuceau ca la Ștefan Cel Mare și Sfânt. Pe acea vreme doctori erau numai la Cluj, femeile nășteau ajutate de moașe. Erau mai multe moașe la noi : Isavoaie (a lui Isevia), Găscoaie (a Găștii), toți oamenii aveau și porecle, a Găii, a Turcului, a Pucoaii etc. Cunoștințele de medicina ale moașelor lipseau cu desăvârșire dar moșteneau priceperea ‘’moșitului”’ din generație în generație ȘI NU AM AUZIT SĂ MOARĂ VREUN COPIL LA NAȘTERE AȘA CUM SE MAI ÎNTÂMPLĂ AZI ÎN CLINICILE ‘’supradotate’’. Moașa Găscoaie, care ‘’a asistat-o‘’ pe mama, când am început să pricep, îmi spunea mereu: …”mă copile, să-i săruți picioarele lui maică-ta că s-a așezat pe fața casei ca să poată să te facă’’. Atașamentul și iubirea mea pentru mama au fost foarte profunde.
Destinul nostru, SOARTA, ne face să ne îndreptăm unde ne cheamă… Cine poate urmări jocul destinului și valurile mării?…. Noi jucăm, dar cărțile le amestecă Destinul, cum se joacă soarta și revarsă asupra muritorilor onoruri ,,bogății, favoruri, dintre care unele sunt sfâșiate de mâinile celor care și le smulg, altele sunt împărțite într-o tovărășie de rea credință, altele sunt luate spre marea pagubă a celor la careajung. Corul antic cânta așa: ‘’Cine stă la cârma necesității? Prometeu: Parcele cu trei înfățișări și Furiile care țin minte. Corul: Așadar, Zeus e mai slab ca ele ? El nu poate scăpa de ceea ce îi este sortit. Corul : Vai vouă muritorilor, viețile voastre cât de nimic le socot…”
Platon compara viața cu jocul de zaruri, arunci cum îți convine dar apoi trebuie să te folosești de ce ți-a căzut.
Dacă veșnicia s-a născut la țară atunci cu certitudine și BUNUL SIMȚ s-a născut tot acolo. Între bunul simț și bunul gust există diferențe de la cauză la efect, se spune că bunul simț se compune din adevăruri care se spun și care nu se pot spune. Măsura posibilului, starea de a nu te lăsa orbit de o idee sau un sentiment în dauna ansamblului, a întregului. Pentru un artist bunul simț îi fixează limitele creației. În credința mea bunul simț este o formă la îndemână de a mecaniza viața spirituală: înțelepciune, gândire profundă, bune reguli de PURTARE ȘI DE JUDECATĂ.
În satul meu oamenii munceau din greu pentru a putea duce viața în cârcă. Duminicile și sărbătorile erau respectate cu strictețe, obiceiurile, tradițiile și ritualurile de asemenea. Eu sunt siderat cum în trei sferturi de secol toate aceste lucruri minunate au dispărut; locul lor l-au luat : aroganța, isteria, confuzia, amoralitatea criminală, îndârjirea doctrinară, surogatele….
Îmi amintesc cât de minunate erau Sărbătorile Crăciunului și ale Paștelor. Crăciunul era o sărbătoare a iluminării și a Bunei Vestiri. Copiii satului împărțiți în cete pe vârste, colindau din casă în casă (dacă o familie nu era colindată era ‘’bai și supărare mare’’.Colindătorii primeau nuci, mere și colăcei sau bani. După ei urma “turca și Viflaimul’’ iar spre ziuă se ‘’porneau’’ bătrânii care colindau doar la cei mai apropiați și terminau într-o petrecere cu sarmale, cu‘’chișcă”și vin rece din pivniță. Colindele se învățau și se ‘’repetau’’ cu 2-3 săptămâni înainte de ajun și se cântau numai în seara de Ajun. Pentru a mări taina și misterul sărbătorii. Peste an, se spunea că cine colindă îi cresc buboaie pe fund. Așa se păstra ‘’magia și revelația’’. Paștele era sărbătoarea primenirii caselor care se curățau până la cel mai mic obiect, și suflletul care se primenea cu taina și miracolul Învierii. Fiecare copil și adult, după posibilități, avea ceva nou. O haină, o cămașă, un costum, o pălărie etc. Înziua de Înviere copiii mergeau la biserică după Paște, iar după prânzul pascal toată lumea se aduna în curtea bisericii unde se ciocneau ouă roșii și se ‘’socializa’’. Ce cuvânt stupid, pus, în loc de a se cunoaște și a se bucura.
PENTRU ÎNVĂȚĂTURĂ ȘI PURTARE FOARTE BUNĂ . Eu nu sunt împotriva progresului care a adus multă ușurare omului pe de o parte, dar ne putem întoarce LA CĂRAREA PIERDUTĂ, când omul era OM și nu o ,,clapă de pian’’, altfel vom dispărea ca oameni.
Legea naturii încă, cât de cât aproape de Dumnezeu era aceeași cu legile datinilor și ale moralelor, o morală simplă care îi făcea pe oameni să rămână aproape de cer și să-și păstreze nevinovăția, și copiii de azi au nevinovăție, dar societatea și noile “găselnițe‘’ de doi bani, le alterează nevinovăția. Miturile și tradițiile sunt modele EXEMPLARE de comportament uman, povestind istorii adevărate, referitoare la lucruri reale… Era la noi o datină, ,,STRIGATUL DIN DEAL’’, băieții se împărțeau în două cete și se urcau pe două dealuri opuse și strigau peste sat : Unii :,,…vai de mine măăăăă ! Alții: ’’ce ții ție măăăă’’ Unii: ,,Nu mi-i că de cutare (și strigau numele și ce a făcut rău peste an)”. ,,Râdeți-l măăăă’’. Era o formă de moralizare a comunității și de rușine pentru cei ce erau ‘’strigați’’. …Acuma ‘’strigă’’ PARLAMENTARII…
Evident că lumea și țara, sunt într-o ‘’criză’’ și această criză pune din nou problema realității lumii și a prezenței omului în lume. În cele din urmă trăim o criză RELIGIOASĂ pentru că la nivelurile arhaice de cultură existența se confunda cu sacrul (Mircea Eliade). Eu cred că reîncreștinarea omului ar fi singura cale de a-și recâștiga omenia și demnitatea.
La mine în sat (și în toate satele) așa cum am mai spus și în cartea mea CINE-I PĂZEȘTE PE PAZNICI, Dumnezeu făcea parte din familie. Oamenii nu-și făceau probleme existențialiste și nici nu-și puneau întrebări metafizice, pur și simplu CREDEAU… Credința este o punte de legătură și o lucrare liberă între Divin și uman. Sfântul Maxim Mărturisitorul, spune despre credință că înfăptuiește unirea desăvârșită nemijlocită și mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu cel crezut. Credința este facultatea de a primi revelația divină. ‘’Noi socotim că omul este îndreptat prin credință și nu prin faptele legii. (Romani 3,28). Așa era și în acele vremuri, care parcă s-au întâmplat acum o mie de ani, oamenii se temeau de Dumnezeu și aici începe credința. Lucrarea Harului lui Dumnezeu care produce în omul căzut starea de mântuire, de unde, afinitatea ei cu religia. Ioan Hrisostom vede credința ca temelie a Bisericii, nu Biserica justifică credința, adevărul, ci credința justifică Biserica. Efectul este eliberarea sufletului de înspăimântarea păcatului și a morții, mijlocind intrarea în stăpânirea Harului. În eseul FONOTECA DE AUR, din cartea mai sus amintită, la pagina 69, vorbesc despre unchiul meu Iulius care era un pilon a ceea ce am scris până acum. Credința îi dădea certitudine și certitudinea puterea de a răbda viața care depindea numai de capriciile naturii și de îndurarea Tatălui Ceresc.
Credința înseamnă cunoaștere și presupune dialogul Iubirii, relația personală cu Dumnezeu. Este vorba de acceptarea prin străpungerea inimii (Fapte 2, 37). Credința este și CONȘTIINȚĂ. Introducerea în etică a noțiunii de conștiință aparține înțeleptului Athenodorus din Tars. Unul din părinții stoicismului, Athenodorus, la el veneau căutătorii de adevăr din întreaga lume. Prieten și dascălul lui August, destinul său îl făcuse discipol al unor învățători care i-au transmis cunoașterea inițiatică. Când a fost anunțată uciderea lui Cezar, Octavian era la picioarele lui, învățând, chemat de urgență la Roma pentru a fi stăpânul lumii. Cezarul August. În Vechiul Testament cuvântul conștiință lipsește, el a fost introdus în Noul Testament prin Epistolele Sfântului Apostol Pavel. Apostol atipic, Pavel nu l-a urmat pe Iisus în cei trei ani, ba chiar l-a prigonit, până la iluminarea din fața Damascului când a fost convertit (inițiat) iar prin epistolele sale a adus cea mai mare contribuție la propovăduirea Evangheliei lui Iisus. Pavel, instruit și educat în ‘’ordinul fariseilor” era prieten cu Seneca.
La vârsta de 11 ani am plecat din satul meu, în suflet cu dorul nestăvilit pentru mama, nestins de lacrimile nopților în ‘’gazdă‘’ la Badea Tudor și Lelea Maria din Mociu, să încep Școala gimnazială. Am avut profesori foarte dăruiți. Dirigintele meu, Profesorul Virgil Beloescu l-a sfătuit pe tata să mă dea, când am terminat, la Școala de Învățători din Cluj: ”meserie frumoasă și curată’’. La Școala de Învățători alți profesori extraordinari. Cei mai mulți colegi erau de la țară, activitatea școlii era drastică și foarte bine organizată, elevii din anul I și II se adresau cu DOMNULE ELEV la cei din anii mai mari, (dar când terminai școala toți erau SERVUS). Stăteam la internat și lecțiile le făceam sub supravegherea unui domn Pedagog. Tata plătea ”în natură” toate produsele iar mie îmi dădea 5 sau 10 lei pentru două săptămâni, (preț a 10 bilete de film, dacă nu aveam alte nevoi, 10 ‘’savarine’’ la care adesea invitam și odomnișoară). Când venea tata la mineprima dată trecea pe la Direcțiune, într-o zi l-am auzit discutând cu Directorul (Domnul Chindea – ce om minunat…)” Domnule director, dacă nu se poartă bine dați-i după cap, că eu l-am adus aici să-l faceți om…’’ Așa erau pe atunci relațiile școală – părinți. Într-o zi Domnul profesor de matematică, care avea și pregătire teologică, m-a dus la el acasă și atunci am văzut prima bibliotecă particulară pe patru pereți. ‘’D-le profesor, cine citește atâtea cărți? “Băiete, sunt oameni care le-au citit de două ori, și mi-a întins o carte, pregătită, ‘’Tu începe cu asta’’. M-am uitat curios la titlu : CUNOAȘ-TE-TE PE TINE ÎNSUȚI, și așa am început ‘’cunoașterea”.
Am terminat Școala Normală cu dublă specializare și rezultate foarte bune, dar nu am lucrat ca învățător, am făcut o specializare de trei ani pentru profesor de educație fizică la ciclul elementar. Am lucrat la Școala din Surduc, Raionul Jibou, alături de niște colegi la fel de minunați.
Am lăsat acolo a părticică din sufletul meu, dar plătită cu dragoste și recunoștință. Printr-o întâmplare (deloc întâmplătoare)niște artiști de la Teatrul din Cluj m-au văzut jucând într-un spectacol de ‘’amatori” și m-au sfătuit să încerc la ‘’profesioniști’’ : După o ‘’intrare‘’ cu peripeții a început ‘’ Lungul drum al zilei și al nopții…. către OM…
Vanitatea oamenilor este uneori atât de mare încât acțiunile lor devin iresponsabile și nu se mai întreabă dacă acțiunile lor sunt spre CINSTEA sau spre OCARA lor. Cu mâna întinsă de departe, cu ochii în lacrimi oferă locul cu strânsă îmbrățișare, dacă are nevoie de tine, iar apoi, din nimic, dintr-un gest, dintr-un zvon, nu te mai iubesc, nu te mai stimează, și nu te înțeleg decât în mod MEDIOCRU. Știm cu toții de la început că viața noastră este un drum ce dă într-o prăpastie, și cu toată ‘’știința’’ noastră înaintăm pas cu pas în fiecare zi cu gândul năstrușnic că ‘’Cineva’’ va face cu noi o excepție, dar rămânem amețiți de licoarea dulce a rătăcirii și nepăsării.
De multe ori în zilele noastre teatrul și filmul scot în evidență ceea ce-i mai urât și mai neplăcut într-un ‘’talent’’ prost crescut, căzut în platitudine și ‘’trăncăneală gratuită’’, cele mai spălăcite vulgarități și trivialități, ridicate la rangul de spirit profund și elevat…..Arta și artistul tot mai des, își părăsesc ‘’misia’’ transformân-du-se din ‘’călăuză‘’ în agrement sau marfă curentă, teorii obscure și experiențe zadarnice, impostură găunoasă și gălăgioase exhibiții, care hrănesc așa zisul apetit al ‘’originalității’’ și pornirile de a face ‘’ceva ce nu s-a mai făcut’’. Trebuie să învățăm cât să RESPECTĂM și unde să RENOVĂM. Nu sunt un ‘’învechit’’ accept și ‘’noul și experimentul’’ dar conștiința mea mă face să mă întreb adesea și chiar să mă revolt asupra ‘’aiurelilor’’ date unor opere aparținând unor mari artiști consacrați intrați în artiștii mari ai istoriei culturii, care au făcut ca omenirea să dobândească o CONȘTIINȚĂ pe care ‘’ei’’ o aruncau la lada de gunoi.
Teatrul este ‘’dialog’’ și intră în principiile democrației, pe care o fluturăm peste tot în discursurile ‘’omului politician”și a noilor teoreticieni ‘’moderni’’ și imbecili, lucruri ce nu au nici o legătură Împreună cu soția Maria 16 cu mesajul viu plin de umanitate al artei. Actorul rămâne simbolul omului cu toate slăbiciunile și imperfecțiunile și calitățile lui, cu toate marile speranțe și idealuri. Aceasta a fost și rămâne religia mea artistică, OMENESCUL…
FUNDAȚIA DOREL VIȘAN
CIF 43817238
Strada Tăietura Turcului 58,
Cluj-Napoca 400394
Copyright © 2023 Fundația Dorel Vișan.
