Laica sacralitate a Psalmilor lui Dorel Vișan, accepție surprinsă și deloc oximoronică, de maestrul Romulus Vulpescu în postfața volumului apărut la editura Dacia din Cluj, reliefează păcatele lumii moderne, aroganța și lăcomia ce ne înconjoară, sentimentele poetului fiind un dramatic memento pentru prezentul atât de sumbru.

Steluța Pestrea Suciu: ‘’Doamne, pentru ce mi-ai pus pe buze cuvinte…’’ …’’Poezia lui Dorel Vișan stă sub semnul neîmpăcării’’. (…) Există multă melanconie și dezămăgire în aceste volume. Lumea care degradează și se degradează poate fi salvată prin religia iubirii pusă în rană prin intermediul poeziei.(…) Același flux liric generat de starea poetică străbate și volumul ‘’Vremea cireșelor amare’’.

Mutarea de accent se face asupra substanței cuvântului care devine când plin de efuziuni cu sonorități de cântec de lume sau de blestem, când prețios cizelat, versul având pe alocuri câte o dungă de lumina. Pentru convertirea cuvântului în magie, cititorul are surpriza că ascultă cum însuși actorul își spune versurile. Cele două volume, amestec de înțelepciune și durere devin un spectacol al sentimentelor.

Constantin Cubleșan “Vitrina cărții: De vorbă cu Domnul’’

… Poezia lui Dorel Vișan are în structua sa dramatică (mă refer astfel și la forma oarecum dialogată a versurilor ca într-o înscenare teatrală) o încărcătură ideatică de o rezonanță profundă, în ciuda aparenței autopersiflării cu care își înalță cuvântul către Domnul. E aici gravitatea unei conștiințe umane ce-și judecă fapta în numele puterii supreme ce-i poate da ori nu dezlegarea în fața tăriilor veșniciei. Tocmai de aici nimicnicia clipei pământene a existenței noastre primește, în perspectiva justițiară a poetului, măreția conștiinței de sine, demiurgice (?!) dublată însă, coroziv, de zădărnicia clipei noastre existențiale, față de infinitul existențial al firii. E în această conversație (De vorbă zice poetul) cu Domnul, ceva din atitudinea, din răzvrătirea, mai degrabă nedumerirea, unui alt Iov și al altor filozofi înțelepți ce-i stau alături, în suferința sa umană, bolnav aruncat pe maldărele de gunoaie ale lumii (Doamne! Mari Ți-s puterile/ cum ne schimbi destinul / într-o singură zi/ de parcă nici n-am fi …’’ – Angelica Archangelica) dar mereu demn și curat în credința supremă ‘’Doamne sunt convins că exiști’’. Dimensiunea poetică a creației artistice prestate de Dorel Vișan așa cum ni se înfățișează în volumul ‘’ De vorbă cu Domnul’’ nu este cu nimic mai prejos de cea dramatic actoricească din Iacob sau Senatorul Melcilor. Una alteia îi este complementară și ambele ilustrează o personalitate de rang superior a culturii noastre naționale de azi.