Cenușa de drum de întoarcere

• În memoria ÎPS Bartolomeu ANANIA •

„Încotro, poteci bătute / de pas de muritor? Ce multe sunteți?/ Dar care e a mea? (…..) Ce suntem, ce căutam, noi nu găsim,/ iar ce găsim, nu suntem”(Holderlin, Moartea lui Empedocle).

Trăim într-o lume tot mai lipsită de omenesc, intoxicată de informații inutile, adevăruri și minciuni îngrămădite unele peste altele, că e tot mai greu de ales ce este bine și ce este rău, ceea ce îl face pe om tot mai agresiv, mai arogant, mai confuz, mai isteric, mai insingurat și mai nefericit.

Știința, dacă nu merge mână în mână cu Credința, devine „o sabie cu două tăișuri”, secretul pierde teren, taina nu mai este nimic, totul poate fi spus, adevărul între adevăruri se „decodează”, Cărțile sacre „se deschid”, „Bibliotecile secrete”, știința a atins nivelul critic și amenință să ne cufunde din nou în cataclismele trăite de bunii și străbunii noștri. Omenirea întreagă este în delir, libertatea a devenit sclavie, trucuri, reguli și teorii aiurite, savanții promit să descopere lumii Creația lui Dumnezeu și să o „desăvârșească”, dar deocamdată nu au descoperit decât Infernul Pământesc…

Omul și-a pierdut înfrânarea, frații se ridică împotriva fraților, copiii împotriva părinților, familia a luat-o razna, „omul haosului” despre care vorbește Sfântul apostol Pavel „a sosit”. Cred că este însăși dorința Providenței ca omenirea să parcurgă drumul în care tendințele amăgirii ating apogeul puterii lor. „Dumnezeu le va trimite erori puternice, așa încât să creadă în minciună” (2 Tesaloniceni 2,11 Luther). Aici nu mai vorbim de „răul moral”, ci de „răul obiectiv” care se manifestă în gândire, atunci când gândirea nu mai dă curs decât legilor inteligenței „reci”, ale spiritului lipsit de suflet. Această unilateralitate a pătruns în dezvoltarea științei vremii noastre, așa că răul obiectiv, stăpânind toate domeniile civilizației moderne, a devenit „răul social”.

Sunt tot mai actuale strigătele disperate ale marelui filozof german Fr. Nietzsche de acum aproape două secole, care acuza Știința că „… a jefuit omenirea și istoria de sens”. Și atunci, unde este OMUL, măsura tuturor lucrurilor? Care mai este sensul vieții lui dacă este același cu sensul lumii? „Vrăjmașul se trufește peste toate câte sunt considerate divine și vrednice de venerație, iar în templul lui Dumnezeu în realitate stă el” (2 Tesaloniceni 2,4). Religiile și curentele religioase sunt în derivă și în defensivă și nu mai țin cont de faptul că, în loc să lupte cu puterea ahrimanică pentru apărarea gândirii și a concepției științifice despre lume și realitate, lasă ca în domeniul lor să pătrundă cuceririle inteligenței anticreștine.

Ce se mai poate face cât „ușa mai este încă deschisă”…: „Când timpi-s sclavi și lacomi, când lumea-i grea de vină / Când Capul n-are minte și Ochii n-au lumină” (ne învață Sufletul nostru, bădița Mihai Eminescu prin gura Înțeleaptă a lui Luca Arbore); „Când nu mai e virtute, când nu mai e putere / Virtutea cea săracă vezi cum pe drumuri piere /…” Atunci, atenția oamenilor, și cu precădere a tinerilor, trebuie îndreptată spre „ruina” din vârful unui deal, care ne aduce aminte „… de oameni mai puternici, de vremi mai mari, mai sfinte”. Unul din acești „oameni puternici” este vrednicul de pomenire ÎPS Bartolomeu Anania, care în acest an ar fi împlinit un secol de existență, dacă nu ar fi plecat la cele veșnice.

„Voi ține pasul vremii măsurate / Chiar și atunci întru-n acel acum / Când împietrit voi adormi în șa / Cu stelele-asfințind în urma mea…”.

Și iată că a venit vremea când, deși „adormit în șa”, stelele nu asfințesc, ci sunt tot mai strălucitoare în urma unui mare ierarh și cărturar al neamului nostru, care spunea cu atâta simplitate: „Nu există moarte, pentru că există Învierea; prieteni, moartea este doar o sincopă. Moartea nu există, pentru că nu moare în om sufletul și destinul sufletului. La final, în marea trecere, omul își pune sufletul în mâna Domnului”.

Sufletul greu de definit, ceea ce îl face pe om OM ființă liberă și veșnică, despre care Aristotel spunea că este „entelehia trupului”, adică perfecțiunea și desăvârșirea ca scop al dezvoltării lăuntrice. „Suflete, te-am luat aici cu mine / În singurătățile senine / Unde nu-i aproape, nici departe / Nici fiorul gândului de moarte”.

Moartea, despre care Sfântul Francisc din Assisi spunea că este destrămare și descompunere, dar și purificare, l-a fixat definitiv în eternitate, astfel s-a împlinit în moarte, cunoscând simțul și sensul vieții, ca năzuință spre desăvârșire.

Ca OM, ÎPS Bartolomeu Anania a învățat singur și lumina și întunericul, și bucuria și suferința, și libertatea și lanțul galerei, și iubirea și ura și efemerul și eternitatea, trăind după principiul: „„Bucurați-vă în suferință, ca să nu suferiți în bucurie”.

Ca IERARH trăitor în credință și sfințenie: „Eli, Eli, Ce-nceată-i biruința de-a muri!”. A înțeles că natura omului a fost pecetluită cu semnul păcatului. Calea în sus poate fi găsită numai prin SFINȚENIE. Așa se mărește prețul vieții. ÎPS Bartolomeu a trăit conștient și voluntar realitatea desăvârșită, dăruindu-se lui Dumnezeu.

Personal m-am bucurat de multe momente ziditoare lângă Înaltpreasfinția Sa și am înțeles că nu a urât lumea aceasta, pe care a considerat-o un „dat”, a făcut tot ce a putut să alunge urâtul din ea și tot ce era legat de păcat ca stare, ca boală, și să aducă speranță și încrederea în Tămăduitorul Hristos. În calitate de mare ierarh a apărat și a propovăduit, arătându-ne tot ce putea arăta pentru a birui lutul din om și ce poate să-l apropie de ceea ce considerăm viața cosmică. Avea certitudinea că omul a fost trimis pe pământ să participe și să fie parte și părtaș la lucrarea lui Dumnezeu și să apere legile pe care Creatorul le-a dat pentru armonia Universului.

ÎPS Bartolomeu Anania a fost și un mare și sensibil POET, apreciat de măestritul cărturar Tudor Arghezi. În zilele noastre tot mai mulți oameni scriu poezie fără să știe ce este poezia. Scriu cuvinte care „din coadă au să sune”, fără să știe că poezia este necuprinsul lumii și tainele vieții… „Poetul pleacă ucis de albul nopții/ de friguri și de nepace”. Structura poetică este „însușire aleasă”.

„Poetul Bartolomeu – remarca poetul drag inimii noastre, Grigore Vieru – este un creator de valori noi pe care încă nu le-a găsit în realitate. Poezia lui deschide drumuri. Face posibilă fapta și luminează calea spre cunoaștere și descătușarea de păcatul originar. ÎPS Bartolomeu Anania a înțeles că biruința poeților de a face din viitor prezent și din apropierea de Dumnezeu, luminează prin suferința lor acest pământ înnegrit de prea multă ură și decădere”.

A trecut un deceniu de la „mutarea din moarte la viață” a ÎPS Bartolomeu și îndemnurile acestui păstor de suflete, cu propriul său suflet zbuciumat, mai mult aspru decât blând, reverberează încă asemenea dangătului unui clopot de catedrală care trimite în lume marea-i înțelepciune și sfințenie:

Multe din lucrurile pe care oamenii le-au crezut de nezdruncinat se vor pune în mișcare și se vor clătina neputincioase. Se vor ridica popoare unele printre altele și unele împotriva altora. Umbra pe care Lumina o aruncă din înalturi către noi, rătăciții din Calea Domnului, ne prevestește schimbări în prim-planul pământesc, la temelia sensibilă a lumii.

Duhului Răului și al Haosului îi este dat loc de desfășurare, îi este îngăduit să-și arate talentele pentru a răspândi peste toate lucrurile vălul iluziei. Să ducă în eroare gândirea și cunoașterea oamenilor, el se folosește de frica și lașitatea sufletelor pentru a le menține la aspectul sensibil-exterior al lucrurilor și întâmplărilor. El știe că puterea lui poate fi sfărâmată numai acolo unde se găsesc oameni care reușesc să înțeleagă cu adevărat ce se întâmplă.

„Porțile Damascului” pentru omenire se pot înfăptui. Numai și numai în om poate începe minunea Învierii și transformării. Trezește-te tu, cel ce dormi și Hristos te va ilumina. Această lumină strălucitoare a spiritului ne înnoiește inteligența. Ne vom descoperi pe noi înșine.

Vai nouă, dacă nu vom fi pe măsura zilei celei noi!