Hegel şi euroii

Noi oamenii facem şi ordinea şi dezordinea. Acest continuu balans între umanitate şi animalitate nu ne lasă decât un singur pas între virtute şi abjecţie… Dar adevărata tragedie a omului începe odată cu libertatea şi strong>conştiinţa sa.

Cât de mare a fost Shakespeare când îl pune pe Othello să-i spună perfidului său slujitor: „cinstite Iago…”

…Dumnezeu a zis: „Să fie lumină”, şi a fost lumină şi Dumnezeu a văzut că lumina e bună şi a despărţit lumina de întuneric… (Facerea, cap. I), dar Dumnezeu a mai zis: Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră… şi cât de des uităm că noi existăm ca o dovadă a Înţelepciunii şi Dreptăţii dumnezeieşti şi oricând El ne poate „mătura ca un vis” şi nu „vedem cum ni se duc anii ca un sunet” (Psalmul 90).

Filozoful german Hegel ne învaţă că Dumnezeu rămâne retras în Sine şi nu trece în lumea creată de El – dar o pune: „în relaţie de mută ascultare” şi atunci omul, parşivul, luând (citeşte furând) pentru prima dată din Pomul Cunoaşterii a înţeles (sau poate n-a înţeles, nici nu mai ştiu ce să zic) şi a început să dea expresie propriei sale nimicnicii lipsită de substanţă.

În netrebnica şi omeneasca noastră laşitate, lăudăm din când în când puterea şi înţelepciunea Tatălui Ceresc cu gândul la fel de netrebnic şi omenesc că poate, poate, Se va îndura şi va face cu noi o excepţie să ne mai păsuiască puţin în trecerea noastră pământească.

Personal „m-am prins”, când scriam Psalmii, într-un moment de „inspiraţie”, când am găsit o expresie prea dură faţă de Domnul… La început mi-a plăcut, dar reflectând puţin parcă… şi mi-am zis în sinea mea: „de ce să fiu eu oaia neagră” şi am găsit un „intermediar”. N-am scris: „Să-i ajutăm Domnului să strângă oasele străbunilor noştri”, ci „Să-i ajutăm îngerului Domnului să strângă oasele străbunilor noştri” (Vai mie, vai ţie).

Vedeţi dumneavoastră, cum pe de o parte singuri ne considerăm nevrednici şi temători – numai că omul creat, pe de altă parte, este şi el un fel de creator şi astfel în netrebnica lui viclenie, omul modern „şi civilizat” împinge lucrurile până acolo că şi din relaţia cu Dumnezeu poate „dezvolta o afacere” – care ar putea deveni chiar „rentabilă” prin rentabilitatea sentimentelor lui. Şi astfel omul, din când în când, devine generos, nu pentru că, vezi Domne, îl podideşte iubirea faţă de aproapele său. Perfidia lui nu stă numai în faptul că se poate crede în scurte răgazuri etern, dar „sămăluieşte” şi o bună dobândă la fel ca aceea care i-ar putea reveni din investiţiile în imobiliare sau electricitate de exemplu…

Omul nou, dacă mai are şi puterea şi gradul şi funcţia, aşa cum depune la Bancă sau la CEC „euroii” ca să primească dobânda la sfârşitul anului, aşa depune şi la Banca Domnului fapte bune din când în când, atunci când simte că a întrecut măsura păcătuind prea mult şi „urgia” Domnului l-ar putea ajunge, în speranţa unei bune dobânzi la sfârşitul vieţii. Şi uită înţelepciunea populară „prostul este prost şi în ziua de Paşti” şi mai ascultă şi cu plăcere şi nevinovăţie melodia „Am hrănit un om şi-un câine”.

Şi uite aşa îmi vine iar în minte o învăţătură cutremură-toare din copilărie, din satul meu. Unchiul Petrea lui Romoniţă (despre care am mai scris – şi viaţa lui simplă mă urmăreşte cu obsesie), ca mulţi gospodari din satul nostru şi-a cumpărat din timp sicriul şi pentru el, şi pentru lelea Ana, nevasta lui. Cum zice omul „din vreme că nu ştii niciodată…”. Dar, Grigorici bătrânul şi-a dat duhul peste noapte, nepregătit, şi atunci ai lui au venit la unchiul Petrea:

• Bade Petre, fă bine şi împrumută-ne sicriul dumitale, că ţi l-om lua înapoi, că marţi îi târg la Moci…
• Măi copii, eu vi-l împrumut, da’ copârşăul îi bun şi uscat, îmi aduceţi unul la fel înapoi…
• Bade Petre, doar oameni suntem… Ce ţi-i şi cu investiţiile astea…

Cluj, 09 iunie 2007, dimineaţa