Biblioteca din grajd

M-am surprins mai ales în ultima vreme, nu-mi dau seama exact de ce, poate dintr-un fel de „comoditate”, ca atunci când nu vreau să continui o discuţie sau nu-i înţeleg conţinutul şi rosturile, să zic cum zic mulţi dintre noi: „Asta-i viaţa“ şi completez imediat, parcă îndemnat de un destin implacabil: „Ce să-i faci?” de parcă n-ar mai fi nici o ieşire şi am intra într-o groaznică fundătură…

Cred că acest sentiment de absurd se naşte din nişte …să le zicem contradicţii pe care din motivele expuse mai sus sau din alte motive nu avem chef să le lămurim şi atunci scoatem „ţap ispăşitor” VIAŢA. Este adevărată înţelepciunea aceea veche: „Vede paiul din ochiul altuia, dar nu vede bârna din ochii lui”. Filosoful german Kant susţine în lucrările sale, teoria, precum că omul ar avea un bagaj de „adevăruri aprioric stabilite“, deci care ni se „fixează” înaintea propriei noastre experienţe şi propriilor noastre deprinderi prin care cunoaştem lumea şi avem senti-mentul existenţei. Numai că viaţa nu se potriveşte cu ce „ni s-a pus în desagă”. Alte lucruri ne ocupă gândurile şi această contradicţie repede ne descumpăneşte, şi chiar ne înfricoşează, cum zice Hamlet în vestitul monolog „A fi sau a nu fi …astfel mişei pe toţi ne face gândul. Şi astfel al hotărârii proaspăt chip se gălbejeşte-n umbra cugetării.”

Dramaturgul Teodor Mazilu ne povestea odată la premiera spectacolului „Mobilă şi durere” montat la Teatrul Naţional din Cluj, că un ziarist l-ar fi întrebat odată pe un actor, sau mă rog, pe un artist dacă crede că are geniu. El ar fi răspuns: „nu am pentru că nu vreau să am”.

Sigur că noi, ascultătorii, asemenea ziaristului respectiv am rămas foarte surprinşi. Numai că răspunsul artistului a continuat: „Pai da …ca să fii geniu trebuie să ai gravitate în faţa vieţii cum a avut-o Tolstoi sau Shakespeare sau Goethe sau toţi marii cărturari şi inventatori ai lumii.“ Mai târziu, Teodor Mazilu a scris despre aceste lucruri spunând că „talentul” a apărut mai târziu, nu numai pentru a intra în lumea artei comerciale (în floare azi) dar şi pentru a ieşi din anonimat şi a te „împinge” să ajungi „vedetă”. Astăzi ne sună mereu în urechi îndemnuri ca „Veniţi sâmbătă la emisiunea…şi vă facem vedete”. Vorba ţăranului ardelean: „No şîî !”…care în simplitatea lui înţelege mai bine ce mulţi nu înţeleg, că neluând viaţa şi bineînţeles arta în serios, „opera noastră” ajunge în rafturile bibliotecii din grajd.

Când lucram cu ani în urmă în Ungaria la un proiect de teatru la Szambek, am cunoscut un foarte talentat sculptor maghiar (cu care m-am împrietenit şi de la care păstrez chiar o lucrare) şi care la un păhărel de palincă zicea: „Domnule, eu am tot mai putini prieteni şi mai ales prieteni artişti, pentru că am o măsură. Măsor întotdeauna prospeţimea unui artist prin neliniştea căutărilor. Artistul trebuie să caute mereu, să caute de unde vine răul în lume şi mai ales să fie sensibil la suferinţă. Dacă-l simt că nu trage la cântar eu îi pun lucrarea în grajd“.

Mă obseda treaba asta cu grajdul care tot revenea în discuţie dar misterul ei s-a dezlegat când a trebuit să aprindem focul ca să facem un peste la proţap. Atunci mi-a zis: „Du-te în grajd, ia o carte din bibliotecă şi ai să vezi ce repede se aprind cărbunii, mai ales dacă faci cocoloaşe. Le pui printre cărbuni şi le dai foc”.

Într-adevăr, în grajdul lui modernizat era un fel de „bibliotecă”, cărţi aruncate de-a valma într-un colț. Am luat una la întâmplare, am început să-i rup foile făcând „cocoloaşe” fără să mai cer explicaţii. Dar amicul mi-a simţit emoţia şi mi-a replicat: „Soţia mea este critic de artă şi primeşte multe cărţi, dar numai unele merită un loc în bibliotecă, restul …în grajd” …Şi îmi întinde un „cui” de palincă. Nu ştiu de ce (sau poate ştiu) mi-a venit în minte poezia lui Nicolae Labiş „Moartea căprioarei“. Mă gândeam în tăcere la cărţile nevinovate care trebuiau să moară: „Oare câţi peşti s-au prăjit cu cocoloaşe din cărţile mele?” Tăceam şi făceam cocoloaşe dintr-o carte scrisă într-o limbă pe care nici măcar n-o înţelegeam ….Tăceam şi făceam cocoloaşe … Făceam cocoloaşe şi tăceam.