Oare ce-o fi dincolo de uitare?

Tata, fie-i amintirea mereu vie, venea la mine la Cluj şi îi plăcea să urmărească meciurile de fotbal la televizor. Ce faci tată? îl întrebam din când în când. Ia mă uit la ăştia cum fug! îmi răspundea fără să ia ochii de la ecran şi odată îl vedeam cum se apleacă spre stânga, apoi iar se îndreptă şi se aplecă spre dreapta mai repezit, după cum dispărea imaginea, chinuindu-se să vadă mai departe după stâlpul cutiei televizorului. Eu cu nevasta-mea îl urmăream, apoi ne uitam unul la celalalt şi râdeam ca doi proşti. Da ce te tot apleci acolo tată? Păi dacă nu mai văd ce fac feciorii ăştia (!?)

Au trecut mulţi ani de atunci şi uite că acuma am ce povesti, ba chiar abia acuma îmi pun întrebarea care atunci nu mi-ar fi trecut prin cap, oare dacă acolo unde nu se mai vede, nu mai este nimic, ce mai este acolo unde s-a uitat totul?

Înţeleptul Rumi, despre care George Coşbuc spunea că adunase în creier toata cuminţia lumii, trăitor în Himalaia pe vremea regelui Gupta, lăuda legile vechi ca cele mai trainice. După o vreme când nu vom mai fi, se va vedea dacă îşi mai aduce aminte cineva de noi. Aveţi încredere, spunea marele făcător de minuni. Aţi auzit multe poveşti care începeau cu „a fost odată un leu”. Dar câte din poveştile pe care le-aţi auzit începeau cu „a fost odată un şacal”?

Fluviul Lethe care duce cu apele lui uitarea se pare că îşi adună apele de pe pământ, deşi curge numai sub pământ. Pentru cei în restrişte, uitarea le dă doar bucuria de a nu mai simţi mizeria prezentului, spunea Sofocles. Puţine spirite îşi vor scoate capul deasupra imensei adâncimi a timpului ce va veni peste noi, deşi menite să se cufunde în aceeaşi tăcere vor rezista uitării şi se vor afirma multă vreme.(Seneca) Omul este pus în situaţia de a decide prin el însuşi ceea ce este mai bine sau mai puţin bine, mai rău sau mai puţin rău. Viaţa morală a oamenilor are ceva tragic şi paradoxal, rezultat al conflictului dintre un bine şi alt bine, dintre o valoare şi altă valoare. Dacă ne uităm în jurul nostru vedem cum oamenii, semenii noştri, puşi în situaţia de a decide prin ei însuşi ceea ce este mai bine, sacrifică un lucru în care văd binele – cel mai adesea iubirea – în favoarea unui lucru pe care îl consideră mai valoros, libertatea de exemplu, aşa cum este ea înţeleasă azi „the most challenging acts of daily life” şi bineînţeles al democraţiei. Numai că, vedeţi dumneavoastră, aiceai buba… aicea-i şi tragedia lumii moderne în a considera din ce în ce unele valori mai morale şi altele mai puţin morale, iar o serie de prostii de nonvalori evidente, morale de tot. Şi toate acestea îşi au „găselniţa” în faptul că omul are „acces” de a rezolva conflictele propriei sale existenţe numai şi numai prin libertate. Libertatea prin formele sale cele mai demagogice: să-ţi reclami părinţii, să-ţi pârăşti profesorii şi educatorii, prezumţia de nevinovăţie, să-ţi reclami vecinii şi colegii, libertatea de expresie, libertatea spiritului, dreptul de a pune bulina roşie, libertatea creaţiei, libertatea presei, libertatea de a-ţi bate bona şi bunicii, şi prea lunga listă mai are multe puncte, demonstrează tot mai evident că legile şi normele, tot mai confuze şi mai permisive interzic doar cazurile simple: să nu treci strada pe culoarea roşie, să nu furi, să nu-i faci vreun rău criminalului (că are drepturi), să nu deranjezi hoţul în timpul activităţii, să nu-l sperii că Doamne fereşte, dacă moare, înfunzi puşcăria… ciurucuri… şi ignoră situaţiile în care omul „este constrâns” să sacrifice o valoare pentru altă valoare. Invidia, frica, laşitatea, impostura, mai ales, se pot camufla sub umbrela „unui bine”. Libertatea presupune rezistenţă în luptă. Dacă trecem dincolo de bine, uităm că binele se poate transforma în rău. Unde-s legile despre care vorbea bătrânul Rumi? Noi l-am întrecut în minunile sale, la noi nu mai sunt nici „codrii verzi de brazi”, iar noile legi îl inspiră pe omul nou la „acţiune” chiar împotriva lui, împotriva propriei sale demnităţi.

În culegerea sa de poveşti filozofice, Carriére aminteşte de o comunitate evreiască din Polonia care păstra o ceremonie foarte veche şi deosebită, plină de înţelepciune, pe care tot la treizeci de ani rabinul bătrân o împărtăşea altui rabin într-un anumit loc într-o pădure. Au trecut anii şi când a venit sorocul ceremoniei rabinul murise, câţiva credincioşi, însoţiţi de alt rabin şi un grup de neofiţi s-au dus în pădure, dar nu şi-au mai amintit locul. Au făcut ei ceva după rânduială în alt loc. După alţi treizeci de ani nu mai trăiau decât câţiva neofiţi care s-au dus cu alt rabin la presupusul loc al ceremoniei, dar se schimbase între timp şi pădurea, era confuză şi rânduiala, nu mai ştiau nici ordinea rugăciunilor, aşa că au făcut ei ceva acolo, cum s-au priceput mai bine, dar… după alţi treizeci de ani un alt grup care auziseră numai despre o ceremonie de mare însemnătate, dar nimeni nu mai ştia în ce zi în ce loc şi cum… Au rătăcit ei prin pădure câteva ore şi s-au întors acasă. Unul dintre credincioşi a spus descurajat:

• Am uitat tot. Data viitoare nici nu mai are rost să ne ducem în pădure.
• Aşa este (a răspuns rabinul). Dar nu e totul pierdut.
• Ce vrei să spui?
• Vom avea întotdeauna ceva de povestit.

Bucureşti 4 martie 2008