Lecţia păsării

O veche înţelepciune ne povesteşte că un dascăl spiritual avea mai mulţi învăţăcei, care se adunau la casa învăţătorului în fiecare dimineaţă pentru a se adăpa din cunoştinţele sale despre viaţă şi moarte. Într-una din zile învăţăceii veniseră în număr mare şi aşteptau în linişte începerea prelegerii. Învăţătorul stătea în faţa lor şi tocmai se pregătea să rostească primele cuvinte, când, o pasăre s-a aşezat pe pervazul ferestrei şi a început să cânte. După zece secunde, pasărea s-a oprit din triluri şi şi-a luat zborul spre arborii din apropiere. Calm, învăţătorul şi-a adunat cărţile de înţelepciune şi, întorcându-se spre elevi a zis: Domnilor, asta a fost, lecţia de astăzi s-a terminat…

Mi-am amintit de această minunată poveste plină de mister şi încărcată de sensuri nebănuite, pentru că nici până astăzi nu am siguranţa celui care a predat lecţia. Pasărea, cu instinctul ei perfect sau dascălul cu marea-i înţelepciune de a trăi în armonie cu legile naturii.

În Ultimatum, Goethe zice: şi atunci o spun ultima oară: „Natura nu are nici miez nici coajă / Dar tu examinează-te cât poţi mai mult/ dacă eşti miez sau coajă”. După ştiinţa mea, în plan anagogic omul conţine natura şi nu natura îl conţine pe om după credinţa din zilele noastre. Este vorba aici de o problemă fundamentală şi poate că cea mai omenească, care ţine de capacitatea omului de a percepe de a gândi, de a simţi unitatea sau a rupe legăturile cu natura, distrugându-şi astfel propriul echilibru prin distrugerea unei armonii pe care n-a mai putut-o înlocui cu nimic. De altfel, cred că nici nu s-a străduit, numai că în curând îi vom culege roadele. Numărătoarea inversă a început. Chiar de-ai goni-o cu furca, natura se întoarce în galop, spune Horaţiu.

Ştiţi de ce îi este naturii cel mai groază şi mai groază? De vid! Auzim tot mai des expresiile: să ieşim la aer, să mâncăm la iarbă verde, să ne petrecem sfârşitul de săptămână la munte sau la mare. Natura noastră ticăloasă, cum spunea bătrânul Falstaff, ne împinge tot mai mult să ieşim din natură, să stăm orbi şi surzi în marele templu al naturii şi să-l consideram doar un fel de loc de drumeţii, calcăm în altar ca într-o expoziţie care se poate vizita fără să cumperi bilet de intrare şi fără să pui nimic în cutia milei. Cine îşi mai aminteşte de vorbele celebrei inscripţii din Sais: Natura este tot ce este, ce a fost şi ce va fi, şi vălul ei încă n-a fost luat de nici un muritor. După cum ne învăţa Iuvenal, că nimeni nu a atins dintr-o dată adâncimile josniciei, aşa şi omul a avut o evoluţie gradată în distrugerea relaţiilor cu natura şi în neglijarea puţinelor sale legi, dar mari, neştiind că de fapt se îndepărtează de el însăşi. Fotografiem cu telefoanele mobile urşii care caută hrana în pubelele cu gunoaiele oraşelor tot mai civilizate şi urcăm pe culmile munţilor în credinţa că suntem mai aproape de puritate şi de Dumnezeu, unde ne însemnăm urmele prin pungile de plastic lăsate la întâmplare şi cutiile conservelor de pateu vegetal şi ecologic…

Bătrânii satelor noastre ştiau că natura este mai presus de orice învăţătură, nici chiar moartea nu poate să o doboare fiindcă natura este nemuritoare şi de neînvins. Noi căutăm pe Google toate bazaconiile, dar nu ne mai oprim la îndemnurile lui Cicero care ne spun că înţelepciunea oamenilor stă în faptul că urmează natura, călăuza cea mai bună, ca pe o divinitate şi se supun ei. Oare noi cui ne supunem?

Natura se învaţă prin înţelegere, aşa cum învăţăm să ne cunoaştem pe noi înşine, dar pentru a înţelege florile şi fluturii trebuie mai întâi să coborâm în noi. „Practicile agricole” ale elevilor de altădată, atât de hulite astăzi, nu erau numai nişte „practici comuniste”, ci forme de înţelegere şi apropiere de plante şi animale în relaţiile cu ele în mediul lor natural. Câţi copii mai ştiu astăzi ce este o vacă? Majoritatea o intuiesc aşa cum este ea închipuită: un animal ciudat ca un fel de hipopotam vopsit, cu o floare în gură, care produce ciocolată… Când mulgea tata, seara, bivoliţele (că aveam patru, cumnată-mea are tot patru în acelaşi spaţiu, dar… găini) aşteptam în uşa poieţii până se umplea şiştarul, tata îl ridica, îmi spunea să suflu spuma şi beam laptele acela călduţ cu un gust extraordinar. Încă nu se descoperise marea „purificare” a pasteurizării. Toate grăsimile erau lăsate în lapte. În sat la noi şi în cele vecine nu era niciun copil obez. Zilele trecute îmi spunea o doamnă ca fiul ei s-a îngrăşat peste măsura şi refuză cartofii naturali sub orice formă, motivând că nu au gust fiind obişnuit doar cu cei conservaţi.

Unii au avut boala să le cânte Marcel Budală „cu acordeonul lui hora Bucureştiului”, eu am avut boala să-mi fac o vie asemeni înţeleptului de la Baal Hamon şi să „stupăresc” cum făcea tata şi unchiul Petrea lui Romoniţǎ şi le-am făcut spre lauda şi folosul meu pe amândouă. După ce am sădit via după toate regulile, când a mai crescut l-am întrebat pe profesorul Ştefan Oprea de la Staţiune, 150 cum să „o tai”. El mi-a dat o carte şi a zis să învăţ tehnicile de tăiere, iar apoi să „stau de vorbă” cu fiecare butuc în parte. Şi aşa am făcut, şi aşa am ajuns să înţeleg în pivniţă cum „povesteşte” vinul. Cu albinele e şi mai şi, când eram copii şi ne înţepa o albină, fugeam prin toată grădina şi făceam ca toate lighioanele, tata avea un cuţit mare cu care despărţea ramele, şi dacă îl înţepa o albină, rădea cu lama cuţitului locul ca să îndepărteze acul şi îşi continua munca fără masca de protecţie, doar folosind din când în când fumul de la ţigară. Atunci nu-mi puteam imagina că după ani de zile voi face la fel, iar înţepăturile albinelor pentru stupari „fac parte din joc”. În timp ce societatea umană e făţarnică şi mincinoasă, îşi face reguli pe care nu le respectă, în stup şi în natură în general, legile sunt tabu. Orice trişare a regulilor stupului dezechili-brează‚ strică armonia şi aduce suferinţă, acolo nu sunt drepturi în afara regulilor. În societatea umană, poţi viola, poţi ucide şi apoi ceri să ţi se respecte drepturile… Care drepturi? În stup nu! Când ai încălcat legea, toate celelalte drepturi se anulează. Singurul drept care ţi se lasă este acela de a fi pedepsit. Dacă din întâmplare striveşti o albină, celelalte te pedepsesc în aceeaşi secundă fără nici un fel de circumstanţă atenuantă, prin propriul lor sacrificiu. Vedeţi? Toate astea fac ca natura să fie mare şi nemuritoare iar omul mic, neajutorat, ipocrit şi trecător. În străfundul fiinţei noastre există un imbold pe care, spre deosebire de alte fiinţe, noi îl neglijăm: instinctul. Ne instruim mai mult prin experienţă, dar instinctul este ceva mai valoros decât capul. Instinctul fenomenal al albinelor sau al furnicilor nu are nevoie de raţiune ci, o dǎ. Noi oamenii, oricât ne-am strădui nu putem stăpâni natura decât dacă ne supunem ei ca învăţăcei şi robi.

Acuma când închei aceste însemnări despre iubirea de natură, mă gândesc, totuşi, că pasarea a predat lecţia. Plinius cel Bătrân, povesteşte că pictorul grec Apelles, care a trăit la curtea lui Alexandru cel Mare şi apoi la Roma (330 Î.Hr.) i-ar fi spus odată unui cizmar care, după ce criticase modul cum era pictată o sanda în unul din tablourile sale, s-a apucat să judece şi restul compoziţiei: cizmare, nu mai sus de sanda. Poate că şi păsărica aceea, prin cântecul ei de câteva secunde, i-a şoptit învăţătorului, care a înţeles în înţelepciunea lui: Omule, nu mai sus de natură şi de omenie.

Bucureşti, mai 2008