Bogat e greu, sărac e rău

Această „sintagmă”, cum ne exprimam mai nou, pe care am auzit-o din gura unui ţăran şi care conţine mult adevăr nu a putut scăpa nici ea de „făţuirile” vremii noi şi am putea spune, fără să greşim cu nimic, că azi să fii bogat nu e chiar aşa de greu şi să fii sărac nici nu mai e chiar aşa de rău, după cum veţi vedea din cele ce urmează.

• Don Vasile, venit-o ciurda în satul european?
• Venit-o dară, că nu mai au ce mânca. De trei luni de zile n-a căzut picătură de ploaie şi bietele animale îşi freacă gura de pământ degeaba. Păi dacă-s numai râpe! Pe imaşul cel bun de sub pădure s-o făcut o fabrică de telefoane şi tot e numai ciment…
• Muls-ai vaca?
• Am muls-o, că nu mai dă mare lucru.
• Da, rămas-o ceva lapte şi pentru mine?
• O rămas tot, vino şi ia-l. Eu mi-am pus ceva la prins ieri şi mai am de alaltăieri. Ăsta prins, e iaurt adevărat, nu ce iei de la prăvălie. Îl pun la rece şi îl mănânc 151 aşa cu pâine proaspătă. Pe căldurile astea e mană cerească. Hai şi ia-l că eu nu mai am ce face cu el, doar să-l mai dau la câine. Înainte îl dădeam la stat, aveam trei, patru vaci, şi luam bani frumoşi, era centru de colectare aici la poartă. Acuma îmi bat picioarele de pomană până în capătul satului şi îmi plăteşte cincizeci de bani pe litru, lapte ca smântâna, şi apoi după ce scot tot din el, îl vând cu zece preţuri la proştii de la oraş, că n-are tărie nici cât zerul. Era altă lume pentru ţărani. Lăsam lapte la viţei, ţineam o grămadă de porci, acuma nu mai am nici găini, doar două raţe din alea mute. Astea sunt foarte uşor de ţinut, stau toată ziua în pârâu şi numa vezi că ies din te miri unde cu 20 – 30 de pui după ele, dacă nu apucă să-i rărească şobolanii. Mai tai câte una, numai că fierbe greu al naibii. E, şi mai am o oaie, una singură, da la toamnă o „isprăvesc” şi pe asta. Până mai dăunăzi îi dădeam un litru de lapte lui noră-mea pentru ăla micu, dar de săptămâna trecută nu mai ia nici ea, i-a spus doctoriţa că e prea gras laptele pentru copil. Domnu’ director, acuma nu mai cresc copiii cum am crescut noi şi atâţia, cu lapte de vită, acuma beau bebi vita… (râde amar). Vai de amarul nostru! Astăzi îi rândul dumitale. În afară de mine i-au mai rămas vacii mele doi clienţi, dumneata şi Leu, câinele. Aşa că vino şi ia-l pe tot că nici nu se umple o oală de patru litri, că dă puţin, săraca, da peste două săptămâni n-o să-l mai ai nici pe ăsta, că trebuie să fete. Unii mulg vacile până la o lună şi jumătate înainte de fătare, dar eu mă socotesc să las două luni. E secetă, se reface vaca şi fată viţel mai bun, că după ce fată vreau să o vând.
• ?!
• Aici pe uliţa noastră le-au vândut toţi de-a rândul. Tudorel a lui Valer a vândut patru vaci de puteai dormi pe spatele lor, şi-a luat Logan şi serviciu la autostrada asta de nu se mai gată. Merge în fiecare zi cu Loganul şi vine la sfârşitul lunii cu bani că abia îi ajung de lapte. A lăsat nu ştiu câte hectare de pământ nelucrate, de altfel uită-te şi dumneata, tot hotarul ăsta unde stătea porumbul odată ca armatele lui Matias Kiray e numai scai şi buruiană. Domnu director, dumniata ştii că cecea Ilie a cheltuit cu nişte mălai aicea lângă lac, peste şapte milioane şi zilele trecute au intrat caii ţiganilor şi l-au pus tot la pământ? Cecea Ilie a mers să se plângă la primărie şi i-au spus să prindă caii şi să-i ducă acolo. Asta ba să mai auzi, şi abia i-am ales. Gata, mai bine stau şi mă hodinesc. Îi drept că altă dată bătrânii lucrau până la moarte, lucrul îi ţinea în viaţă. Astăzi stau toţi la poartă. Nu se place domnule director.

Nu mai aveam întrebări pentru că nu mai aveam vorbe. Stăteam năuc şi–l priveam pe acest ţăran care odată scotea cu spatele carul încărcat cu fân, din şanţ, cum a îmbătrânit cu zece ani în câteva minute, cum stătea gârbovit cu faţa plină de deznădejde şi de spaimă. Între degetele lui aspre şi crăpate, ţigara din care a uitat să mai tragă stătea parcă nefiresc ca o lumânare fumegândă la priveghiul unei clase sociale. M-am întors brusc şi am pornit spre casa mea ţărănească să aduc oala în care să încapă tot laptele care a mai rămas pe pământ de la vacile care trebuie să fete. Păşeam încet ca un ocnaş, cu capul în pământ şi mă gândeam cât de greu le vine oamenilor adaptaţi pentru o lume, să primească o altă lume total contrară. Să fie oare adaptarea o condiţie a fericirii noastre? Noua deviză a neamului nostru este schimbarea. Căutăm în schimbare, chiar dacă este de la rău în mai rău, parcă, o uşurare. Schimbăm din rău în mai bine. Schimbăm din mai bine în mai rău că aşa ne cere Europa. Schimbăm din mai bine în mai rău mai ales în domeniile unde funcţionează sufletul şi sensibilitatea ca să ne ascundem după schimbare propriile noastre neputinţe şi ipocrizii.

Acest dialog sută la sută adevărat şi natural – cum scriu ipocriţii pe medicamentele aducătoare de boli – pare luat dintr-o piesă absurdă. Ţara întreagă este 152 Hegel şi euroii Noi oamenii facem şi ordinea şi dezordinea. Acest continuu balans între umanitate şi animalitate nu ne lasă decât un singur pas între virtute şi abjecţie… Dar adevărata tragedie a omului începe odată cu libertatea şi conştiinţa sa. Cât de mare a fost Shakespeare când îl pune pe Othello să-i spună perfidului său slujitor: „cinstite Iago…” …Dumnezeu a zis: „Să fie lumină”, şi a fost lumină şi Dumnezeu a văzut că lumina e bună şi a despărţit lumina de întuneric… (Facerea, cap. I), dar Dumnezeu a mai zis: Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră… şi cât de des uităm că noi existăm ca o dovadă a Înţelepciunii şi Dreptăţii dumnezeieşti şi oricând El ne poate „mătura ca un vis” şi nu „vedem cum ni se duc anii ca un sunet” (Psalmul 90). Filozoful german Hegel ne învaţă că Dumnezeu rămâne retras în Sine şi nu trece în lumea creată de El – dar o pune: „în relaţie de mută ascultare” şi atunci omul, parşivul, luând (citeşte furând) pentru prima dată din Pomul Cunoaşterii a înţeles (sau poate n-a înţeles, nici nu mai ştiu ce să zic) şi a început să dea expresie propriei sale nimicnicii lipsită de substanţă. În netrebnica şi omeneasca noastră laşitate, lăudăm din când în când puterea şi înţelepciunea Tatălui Ceresc cu gândul la fel de netrebnic şi omenesc că poate, poate, Se va îndura şi va face cu noi o excepţie să ne mai păsuiască puţin în trecerea noastră pământească. Personal „m-am prins”, când scriam Psalmii, într-un moment de „inspiraţie”, când am găsit o expresie prea dură faţă de Domnul… La început mi-a plăcut, dar reflectând puţin parcă… şi mi-am zis în sinea mea: „de ce să fiu eu oaia neagră” şi am găsit un „intermediar”. N-am scris: „Să-i ajutăm Domnului să strângă oasele străbunilor noştri”, ci „Să-i ajutăm îngerului Domnului să strângă oasele străbunilor noştri” (Vai mie, vai ţie). Vedeţi dumneavoastră, cum pe de o parte singuri ne considerăm nevrednici şi temători – numai că omul creat, pe de altă parte, este şi el un fel de creator şi astfel în netrebnica lui viclenie, omul modern „şi civilizat” împinge lucrurile până acolo că şi din relaţia cu Dumnezeu poate „dezvolta o afacere” – care ar putea deveni chiar „rentabilă” prin rentabilitatea sentimentelor lui. Şi astfel omul, din când în când, devine generos, nu pentru că, vezi Domne, îl podideşte iubirea faţă de aproapele său. Perfidia lui nu stă numai în faptul că se poate crede în scurte răgazuri etern, dar „sămăluieşte” şi o bună dobândă la fel ca aceea care i-ar putea reveni din investiţiile în imobiliare sau electricitate de exemplu… Omul nou, dacă mai are şi puterea şi gradul şi funcţia, aşa cum depune la plină de confuzie şi de contra-dicţii pe care bieţii români nu şi le mai pot explica pentru că nu le mai pot înţelege. Şi uite aşa se naşte absurditatea vieţii şi miraţi, recunoaştem cu toţii absurditatea vieţii pe care o trăim. Doamne, mă întreb oare cât va mai trece până când vom fi în stare să recunoaştem şi propria noastră absurditate? Lume nouă, lume afurisită, tu nu feţi ca vaca lui Vasile un viţel, ci numai trândăvie…

Septembrie 2008, în Bucureştiul în schimbare