Inima de stânga şi portofelul de dreapta
Cursul vieţii fiecăruia dintre noi nu e numai opera noastră, aşa cum credem şi o socotim fiecare. Hotărârile noastre, atâtea câte sunt, se încurcă şi se învălmăşesc, se modifică şi trag în direcţii diferite precum racul şi ştiuca, goniţi continuu de întâmplare. Tineri fiind, nutrim credinţa că întâmplările şi oamenii minunaţi ne vor aştepta cu flori, cu surle şi trâmbiţe la fiecare cotitură, foarte târziu constatăm (dacă constatăm) că „norocul ne petrece“ plăpând şi stingher pe o uşă dosnică şi tare îngustă, că suntem cum zice bătrânul Will, la fel ca substanţa din care sunt formate visele şi puţina noastră viaţă e înconjurată de somn.
Dacă nu ştii să trăieşti cum trebuie, fă loc celor ce ştiu – spunea Horaţius.
Înţelepţii lumii au comparat adesea viaţa cu un joc de zaruri, numai că una este să arunci cum vrei şi alta este să ştii să foloseşti ce „ţi-a căzut”. Menander consideră că cel mai fericit om este acela care după ce a privit fără întristare bucuriile măreţiei acestei lumi (date tuturor): soarele, stelele, apa, norii, focul, pleacă repede acolo de unde a venit; pe acestea el le va vedea fie că a trăit un secol, fie că a trăit numai câţiva ani. Alte lucruri mai măreţe decât acestea n-o să vadă niciodată. Înţeleptul ne sfătuieşte să ne închipuim că timpul despre care vorbeşte ar fi pentru om ca „o adunare la o sărbătoare locală“, cu mulţime de oameni, bâlci, pungaşi, jocuri de noroc, distracţii. Dacă vei pleca cel dintâi, vei avea provizii de drum mai bune şi nu vei fi supărător pentru nimeni. Pe când cel care mai zăboveşte pierde ceea ce a adunat cu trudă şi îmbătrânind rău, are nevoie de cineva, rătăceşte încoace şi încolo, îşi găseşte duşmani, i se pune gând rău de către cineva şi astfel nu moare cum trebuie plecând la timp.
Cine se mai gândeşte astăzi la aceste învăţături vechi? Omul modern încet, încet şi-a pierdut umanitatea, a prins obiceiul dobitoacelor, unde nu ajunge pielea de leu pune piele de vulpe …Răii nu numai că sunt egalaţi cu cei mai de treabă, dar sunt şi aşezaţi, ori se aşează singuri, în loc de cinste la capul mesei, că nu mai ştiu ce să facă cei neînvăţaţi, să le deteste ticăloşia sau să dorească să cunoască fericirea lor. Paradoxal, omul nou, pe măsură ce se „civilizează şi se modernizează“ devine tot mai mitocan, îi sunt tot mai evidente erorile naturale şi de neşters. Tot mai lipsit de har îşi pierde sinceritatea şi adevărul în felul de a raţiona şi a simţi. Prins în acest angrenaj felul sau originar şi adânc este distrus odată cu setea sa de libertate şi de duh. Viaţa interioară a omului (citeşte a românului) de astăzi este obosită până la distrugere de elemente străine ei care îl fac tot mai nerodnic şi mai suferind. Vechea moralitate nu-i afişată numai ca să disimuleze noua normalitate. Reclama deşanţată, folosită prin toate mijloacele, discreditează lumea politică pentru a aşeza mai bine ordinea comercială, sfârşind prin a crea confuzie în mintea unor oameni cu atenţia inegală care apoi proslăvesc la rândul lor şi se bucură privind marşul triumfal al producţiei capitaliste. Sloganul celebru „cuget deci exist“ lasă locul unuia mai modern mai occidental: „salivez deci trăiesc”. Celebrarea produselor super chimizate primind o nouă „calitate”, nu naturală, ci „ecologică” se bazează pe o constantă alienare a omului tot mai hămesit şi obligat la fericire ….
Cea mai uzată mitologie revoluţionară „Libertate, egalitate, fraternitate” este recuperată, după François Brune, în „Libertate, egalitate, publicitate”. În aceste condiţii, „revoluţia” îşi pierde evident orice semnificaţie politică şi chiar semnificaţia generală. Se plagiază numai tema, în sensul musical al termenului; din mitul revoluţiei nu se mai păstrează decât fiorul evenimentului. Argumentul „măciucă” al lui Brune este că în relaţia produsului cu un consumator „ademenit”, copilul de astăzi nu mai este în siguranţă. Nu-i nimic dacă ciocolata nu este destul de mare … voi manca mai multe! Stomacul gândeşte pentru el. Ideea binelui devine pentru el prestigiul lui “super”.. Totul este „super”. Cât de bine se simte! E născut consumator! Întrebarea de bun simţ este: Născut sau condiţionat? Şi uite aşa în douăzeci de ani de libertate, copilul român a devenit produsul şi manifestarea „fericirii” care nu trăieşte decât în şi prin vitrina „bunătăţilor”cu jucării, cu tricouri şi şepci care trebuie purtate, siropuri şi prăjituri care te fac puternic … Douăzeci de ani de uniformizare, de când este îndemnat să nu-şi trăiască vârsta, ci să consume stereotipiile fără de care „nu mai e ca ceilalţi.“ Douăzeci de ani de când „consumatorii înnăscuţi” sunt invitaţi înainte de toate, să consume mitul copilăriei aşa cum l-au făurit părinţii nostalgici ca pentru a-i convinge, să nu devină adulţi. Oricine este îndreptăţit atunci să se întrebe: Oare cât din viaţa acestui copil şi apoi ca adult, este sau va fi opera lui?
Nu vreau să par învechit sau reticent la “înnoire” şi aduc în apărarea mea vorbele lui Spinoza: „Este neîndoios că numai o superstiţie sălbatică şi tristă ne opreşte să ne înveselim. De ce ar fi mai potrivit să ne potolim foamea şi setea decât să alungăm melancolia? Aceasta este legea şi convingerea mea. (…) cu cât suntem însufleţiţi de o bucurie mai mare, cu atât atingem perfecţiunea, pentru că trebuie să ne împărtăşim din natura divină. Este faptă de om înţelept, prin urmare, să te foloseşti de lucruri şi să te bucuri de ele atât cât este cu putinţă (nu, însă, până la dezgust, căci aceasta nu mai înseamnă bucurie)”
Bravos domnule Spinoza ! Paranteza e „super”!
Bucureşti, ianuarie 2010
