Pământ rămâne cât ne cere trupul

… şi ce rămâne să ne apere fanteziile şi iluziile care ne fac posibilă şi suportabilă existenţa? Nimic nu este absolut, nimic nu se termină aici – nici chiar sentimentele cele pe care le considerăm sfinte (dragostea, iubirea, fericirea), nimic, decât moartea care transformă totul în himere. Omul îşi face din căutarea adevărului „inaccesibil ” lui, idealul şi scopul vieţii, devenind, după cum ne învaţă Shakespeare, actor pe marea scenă a lumii „Ia lumea, drept ce este. Un teatru, unde fiecare om are un rol de jucat. Şi rolul meu e trist.” (Neguţătorul din Veneţia). „Noi, când ne naştem, plângem că intrăm / Pe-această mare scenă de bufoni.” (Regele Lear).

Tristul adevăr al zădărniciei gloriei şi bucuriilor pămân-teşti pare un ecou şi o reverberaţie din Ecleziastul în cuvintele lui Warwick înainte de a-şi da sfârşitul: „Pământ rămâne cât ne cere trupul” (Henric al IV-lea). Viaţa este o luptă continuă şi o continuă schimbare, o devenire marcată de timpul ireversibil iar omul, aşa cum am mai observat şi cu alte ocazii, este prizonierul propriului său destin. „Şi scurt câştig de timp doreşte omul”. Trăind în acest ciclu al determinismului, ne dezvoltăm ca oameni simpli sau mai complicaţi şi adesea uităm sensul vieţii şi aspectul ei trecător.

Plec din această viaţă ca dintr-un han – spunea cineva – nu ca dintr-o casă ; căci natura ne-a dat numai un loc de popas, nu de stat…

Omule, spune înţelepciunea lumii, ai fost cetăţean în această cetate mare; ce-ţi pasă dacă numai cinci ani sau trei? Căci, după lege, fiecare are parte egală. Şi atunci ce-i de mirare că te concediază din cetate nu vreun tiran sau vreun judecător nedrept, ci natura care te-a introdus? La fel ca şi cum l-ar concedia de pe scenă pe un actor, cârmuitorul care l-a adus. „Dar n-am jucat toate cele cinci acte, ci numai trei”– ar spune actorul – „Aşa-i ” – ar răspunde cârmuitorul – „Însă în viaţă cele trei acte sunt întreaga piesă”. Căci sfârşitul îl hotărăşte acela care atunci a fost cauza alcătuirii tale, iar acuma este cauza desfacerii tale, tu însă nu eşti cauza nici uneia din ele. Pleacă deci, binevoitor; căci şi acela care te concediază este binevoitor.

Omul este mare numai când îşi recunoaşte starea de decădere. „Suntem ceva şi nu suntem nimic” – spune Blaise Pascal. Ce-nseamnă un om în infinit? Cine poate înţelege? Pentru a-şi da seama de tot ce este în univers, e bine ca omul să caute în lucrurile cunoscute elementele cele mai simple: „tot ce crede că a găsit poate fi o nouă prăpastie”. Filozofia morţii este în ultimă instanţă filozofia vieţii, de aceia reiau ideea că moartea nu poate fi despărţită de murire.

Nu rămâne şi nu contează după părerea noastră, decât adevărul din interiorul fiecăruia. Pentru a învinge inevitabilul şi moartea este nevoie de ceva la fel de „etern”. Numai creaţia poate înfăptui miracolul prin care condiţia noastră poate fi depăşită.

Omul, în netrebnicia lui, până şi din moarte încearcă să facă o afacere. Nu vorbim şi nu se scrie despre moarte, dar există o tot mai mare nevoie de „arătare”, care desigur are partea ei de profitabilitate. În gazete, în ziare şi la televiziune se prezintă cazuri înfiorătoare şi banalizate de moarte. O firmă de pompe funebre din America a lansat chiar o reclamă: „Nu vă faceţi griji, muriţi liniştiţi, iar noi ne ocupăm de restul”.

O pildă hasidicǎ spune că, ajuns la capătul vieţii, rabinul Zusia a rostit aceste vorbe: În lumea care vine, n-am să fiu întrebat de ce n-am fost Moise. Nicidecum. Am să fiu întrebat de ce n-am fost Zusia.

Lumea cealaltă care se strecoară uneori ca din întâmplare în lumea noastră, nu este întotdeauna întâmpinată cu încredere, aşa cum veţi vedea dintr-o istorioară evreiască din zilele noastre.

Lumea cealaltă care se strecoară uneori ca din întâmplare în lumea noastră, nu este întotdeauna întâmpinată cu încredere, aşa cum veţi vedea dintr-o istorioară evreiască din zilele noastre.

Un om a făcut avere.

Într-o zi, pentru prima oară în viaţă, a hotărât să-şi ia concediu şi chiar să facă schi. Fiind lipsit de experienţă şi cam neîndemânatic, a ieşit de pe pârtie şi a căzut 156 într-o râpă. S-a prins printr-o minune, de un copăcel firav care creştea pe o stâncă. Dedesubt, hăul şi moartea. S-a agăţat el cu disperare, dar copăcelul era prăpădit şi a început să pâraie şi să iasă din rădăcini.

Îngrozit, omul a ridicat ochii spre cer şi a început să strige disperat: E cineva acolo sus !? mă aude cineva?

• Sunt aici, fiule, i-a răspuns un glas tunător. Dă drumul copăcelului fără frică. Îngerii mei vor veni la tine şi te vor duce jos uşurel…

Omul a rămas o clipă pe gânduri şi a strigat din nou:

• Mai e şi altcineva acolo sus?

A muri bine înseamnă a evita primejdia de a trăi rău . Şi totuşi, niciodată moartea – trist refugiu din furtunile destinului – nu-i un oaspete cu totul binevenit.